Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Menirea vieţii trecătoare e veşnicia”

        de Viorica Gligor

Romanul inedit al lui Nikos Kazantzakis, Ascensiunea, scris în 1946, la Cambridge, a rămas în manuscris până în 2021, când a fost publicat, pentru prima dată, în Franţa. Versiunea românească se datorează remarcabilei traduceri a Elenei Lazăr. Această scriere de inspiraţie autobiografică impresionează prin complexitatea problematicii abordate: căutarea identitară, condiţia creatorului şi a omului de cultură, conflictul dintre teorie/ filosofie şi acţiune.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Kosmas, un tânăr scriitor – autentic alter ego al lui Nikos Kazantzakis, se întoarce în Creta, la câteva zile după moartea tatălui său. Mistuit de dragoste, el speră ca energia benefică a Iraklion-ul natal să o vindece pe fragila sa soţie, Noemi, de traumele afective şi psihologice ale Holocaustului, căruia i-a supravieţuit. Acasă, descoperă un tărâm devastat de ravagiile războiului, îmbătrânit, degradat şi pustiit, sărăcit de foamete, dar însufleţit de aceeaşi forţă vitală, sălbatică. Insula iubită, împânzită de măslini şi podgorii, este răscolită de miresmele puternice ale iasomiei, cimbrişorului, busuiocului şi cuişoarelor, de mituri, mistere şi superstiţii. Descrierea ţinutului cretan este marcată de poezie şi patos. Kosmas contemplă frumuseţea aspră a pământului străbun, elogiază virtuţile sufletului grec, sacralitatea acestui spaţiu străvechi, ai cărui locuitori au transformat materia în spirit, construindu-i astfel destinul cultural şi religios: „Stătea cu orele Kosmas şi privea cu nesaţ colinele joase de la Cnossos, pământul albicios, măslinii argintii, podgoriile verzi-albăstrii; un zâmbet ascuns, mistic, are acest peisaj, copilăresc, cu multe semnificaţii, enigmatic precum zâmbetul Sfinxului. Dar al unui Sfinx grecesc, care meditează nu la problemele divine de dincolo de pământ, ci la frământările cotidiene, alternative, calde, înţesate de amănunte, ale omului. Toată această uşoară înălţare a pământului, pe care ai fi întâmpinat-o fără să-ţi bată inima, căpăta acum un profund înţeles neaşteptat. Fiindcă în urmă cu patru mii de ani a trecut pe aici Pasărea albastră, spiritul, şi s-a aşezat...”.

Regăsirea casei părinteşti, bântuite de fantoma tatălui răposat, de al cărui suflet aprig şi încrâncenat se temeau cu toţii, a blândei şi resemnatei sale mame, a întunecatei şi resentimentarei surori, dar, mai ales, a bunicului muribund, îi trezeşte protagonistului sentimente amestecate: nelinişte, tandreţe, mândrie. Foarte puternică, cu impact dramatic, este scena în care bătrânul se pregăteşte să moară, înconjurat de familia sa numeroasă şi de vechii tovarăşi de arme, scenă în care se oglindeşte ceva din măreţia crepusculară a patriarhilor din Vechiul Testament, se gândea Kosmas. Personaj memorabil, cu o personalitate dominatoare, căpitanul Sifakas îşi binecuvântează nepotul şi pe soţia acestuia.

Confruntându-se cu această umanitate primitivă şi eroică, tânărul se trezeşte spiritual. După ce a ascultat confesiunile celor trei căpitani, care şi-au făcut datoria faţă de ţară şi neam, cu preţul propriei vieţi, se simte ruşinat c㠄mâzgăleşte” hârtia. Îşi pune sub semnul întrebării identitatea scriitoricească, presimţind că a venit timpul angajării sociale şi civice: „În faţa lui Kosmas s-a înălţat, pentru prima dată atât de poruncitor, datoria. Care datorie? Nu putea încă să o vadă limpede; simţea doar că viaţa lui până acum fusese stearpă, că vremurile prin care trecuse Creta, Grecia, lumea toată erau tare grele, primejdioase, că un glas din măruntaiele pământului striga «Ajutor!» şi-l auzea – şi ce făcea? Baricadat în singurătatea lui, aşternea câteva poeme pe hârtie...”.

Conştient de permanenta scindare a fiinţei sale între idealism şi realism, între misiunea de a scrie („cine poate să stăpânească bine cuvântul, poate să salveze lumea”) şi responsabilitatea de a-şi transforma ideile în fapte, înţelege că trebuie să renunţe la ipostaza de spectator analitic al decăderii morale a prezentului şi să lupte împotriva Răului care devorează omenirea: „Se gândea la Grecia, sfâşiată şi ea, plină de ruine, de oameni în negru şi de ură frăţească neîmblânzită. Şi gândul îl ducea şi mai departe, la toată lumea care suferea şi se zbătea în ghearele răului, se întinseseră lăcomia, necredinţa, ura şi popoarele sufereau de foame, îngheţau de frig, obosiseră, nu mai voiau ucideri; însă se pregăteau iarăşi pentru măcel, se adăpau cu lucruri îngrozitoare, ca să-i întărâte, să le sporească mânia, asupra lor sufla un vânt rău de nebunie şi nenorocire”.

Oricât i-ar fi de greu să se despartă de familie şi de Creta natală, susţinut de Noemi, hotărăşte să plece în Anglia. Animat de dorinţa construirii unei lumi mai bune, mai umane, mizează pe solidaritatea oamenilor de cultură. Idealistul „profesor al deşertului”, cum îl numeşte prietenul său, Lewis, le propune confraţilor săi englezi asumarea unei misiuni mesianice: să fraternizeze, să-şi mobilizeze şi să-şi unească forţele în vederea salvării umanităţii de pericolul prăbuşirii în prăpastie. Între exaltarea „provincial㔠a protagonistului şi egoismul, scepticismul şi dezabuzarea interlocutorilor săi occidentali există o reală discrepanţă, o ruptură de nivel moral şi spiritual. De aceea, iniţiativa sa de a înfiinţa o Internaţională a Spiritului nu are sorţi de izbândă în spaţiul londonez.

În scrisorile pe care i le trimite soţiei sale, Kosmas dă glas ardentei sale iubiri şi, în acelaşi timp, îşi transcrie dilemele existenţiale, diversele experienţe de cunoaştere. Unele dintre epistole se transformă în radiografii ale crizei morale a epocii postbelice, altele, în veritabile eseuri filosofice, în care sunt revelate convingerile artistice şi politice ale lui Kazantzakis referitoare la datoria intelectualului. În viziunea sa, acesta trebuie să fie atât un martor lucid şi un mărturisitor, cât şi un revoluţionar, implicat activ în problemele cetăţii: „Să priveşti cu ochi limpede – neînceţoşat de ură sau de iubire – realitatea lumii de azi, să mărturiseşti virtuţile şi totodată infamia, lumina şi întunericul, ce alcătuiesc aici pe pământ orice fiinţă vie, om sau idee, să fii, într-un cuvânt liber, devine pe zi ce trece, un efort spiritual tot mai periculos. [...] Ştiinţa, în care atâtea speranţe şi-a pus bietul om – să ne elibereze de sărăcie, de ignoranţă şi brutalitate şi să răspundă întrebărilor noastre sufleteşti pline de îngrijorare – a ajuns arma cea mai îngrozitoare şi imorală a unei noi barbarii, cea mai cumplită, barbaria ştiinţifică”.

În căutarea sa identitară, Kosmas pendulează mereu între contemplaţie şi angajare civică, între reflecţie, proiecţii profetice şi acţiune. El analizează drama omului contemporan, damnat să trăiască tot mai acut divorţul dintre minte şi inimă, dintre evoluţia ştiinţifică şi maladia morală: „mintea omului s-a dezvoltat mult mai repede, mult mai intens decât sufletul lui. Mintea lui a dobândit puteri cosmogonice şi le-a pus la dispoziţia omului de azi, care nu a ajuns la o astfel de maturitate morală încât să folosească aceste forţe spre binele lui”.

Fundamental, Ascensiunea este un puternic roman de idei, o meditaţie profundă despre condiţia scriitorului şi despre chemarea noastră de fiinţe efemere. Aceea de a da un sens ascendent vieţii noastre, de a transfigura tenebrele în lumină, moartea în înviere: „menirea vieţii trecătoare e veşnicia”. Istoria maturizării spirituale a eroului se împleteşte cu cea a iubirii tragice pentru Noemi, nutrite din suferinţă şi sacrificiu, din devotament şi dăruire absolutiste.

© 2007 Revista Ramuri